De novo em palcos portugueses, o bailarino espanhol de flamenco apresenta "Mi Soledad", um espectáculo intimista que é uma viagem ao interior de si próprio.

Dia 30 de Agosto, em Matosinhos.

Nesse olhar sobre as suas emoções mais profundas, o bailarino dá corpo a diversos sentimentos, entre os quais se destaca a solidão.

Em Matosinhos, Avenida Marginal - Dia 30-08-2008 - Sábado às 22h00 -  Entrada livre.

BAILARINO/S
Joaquín Cortés, Juan Carlos Lérida, Cristobal Reyes
COREÓGRAFO/S
Joaquín Cortés

Doveva smettere un paio di anni fa, e invece eccolo ancora qui, anche lo spettacolo è sempre lo stesso, Mi Soledad. L'impronta all'insegna delle contaminazioni tra flamenco, ritmi jazz e suggestioni caraibiche è indistinguibile. Rimane sempre valido la recensione di Gioia, una mia vecchia collega di università. Una bomboniera di ragazza, piccoletta, biondissima con due occhioni blu, lo sguardo da cerbiatta e una voce tutta miele, davvero la felicità dei suoi genitori e di molti maschietti. Dopo aver visto lo show in prima fila sospirò: "Che uomo carismatico, che sensualità, era tutto sudato, mi sarei fatta la doccia con il suo sudore li, sotto il palco!!".
Salute!

Per chi non l'ha visto, ha voglia di erotismo e cinquanta euro o su di li da spendere non se lo perda dal 10 al 12 giugno alle 21 Teatro Smeraldo a Milano (info 02/29006767) o a Roma al Teatro Sistina dal 23 al 25 giugno.

Con la fuerza y fiereza característica del flamenco es de esperar que muchos de sus exponentes más conocidos (que no por eso son necesariamente los mejores) sean hombres. Digo esto, no porque una mujer no pueda ser fiera y fuerte (si baila flamenco ciertamente algo de eso tiene que tener y hay muchos ejemplos de mujeres fuertes en el flamenco, siendo el clásico Carmen Amaya), sino porque al ser características más esperadas de un hombre estos son aceptados, y en consecuencia promovidos, más rápidamente que las mujeres. Es más facil para una mujer hacerce famosa por su sensualidad o dulzura que por su fuerza. Lo mismo ocurre a la inversa: es más fácil que un hombre se haga famoso por su fuerza que por su dulzura. Entonces si se trata de un baile fiero adivina a quienes preferirán?

Pero bueno, más allá de las dimensiones de género en el flamenco, si bien hoy día cuando se dice "bailarín de flamenco" la imagen instántanea es la de Joaquín Cortés (no más googlen el término para que vean) hace algunas décadas atrás el nombre era Antonio Gades. Gades, quien toma su apellido artístico en honor a las bailarinas gaditanas (siguiendo la sugerencia de su maestra, Pilar López) fue la estrella de varias películas como Bodas de Sangre y Carmen, ambas del director Carlos Saura. Para que le puedan hechar una miradita al bailaor par excellence antes de la llegada de Cortés, aquí los dejo con un solo genial de Gades quien tiene un estilo así muy masculino pero sin caer en un macharranismo excesivo. Es una farruca, mas en este caso se prescinde de la música, pues con la fuerza y presencia de este bailaor ni hace falta.

Pero para que no digan que la tengo contra Joaquín, les traigo una de sus primeras incursiones antes de que fuera uno de los bailarines más famosos del mundo (de flamenco y de cualquier baile en general, lo que es un orgullo para el flamenco). Me gusta este vídeo porque es un pedazo de una película de Almodovar (La flor de mi secreto) así que se podrán imaginar lo viajoso y extremadamente sexual que es la coreografía y la misma forma de filmarlo. Aquí flamenco a lo posmoderno:

Pero como no todo es bueno, el peor vídeo de “flamenco”. Aquí por….latin lover a la n potencia????

Ciertamente el traje está lindo (a pesar de lo levemente tacky en su excesiva latinidad), pero a la jlo como que se le olvida que esto es flamenco no hiphop. uno ataca los pasos pero no hay tanta hostilidad, pues siempre dentro de la fiereza queda algo de coquetería (no más miren a Joaquín Cortés, quien a pesar de su flamenco fusionado con otras cosas, tiene mucho más estilo y respeto por el flamenco)… Jennifer López está dando esos pasos como si estuviera espachurrando cucarachas. agg es que no puedo con el performance de uber latin lover, en el que (me perdonaran sus fans) Joaquín Cortés es más que partícipe, en ese sentido él es un bailaor macho pero medio queercito.

Gabriela Cristea  "vedeta" tv prezentatorea unui "show" pentru manelisti si coafeze glasuieste din strafundurile neuronului , in legatura cu noul ei hobby tangoul  : " Vreau sa invat sa dansez tango.Sunt sigura ca, daca am sa fac asta, voi descoperi in mine si alte valente ale erotismului pe care pana acum le-am pastrat ascunse, dar pe care vreau sa le scot la iveala".

Ce a determinat-o ? " Joaquin Cortes, pe care l-am vazut dansand pentru prima oara acum cateva luni. Miscarile, dar mai ales atitudinea, m-au trimis cu gandul la o furtuna de dragoste cu clipe de autodescoperire"

Pai ...ce sa mai scoti la iveala fata mosului ? Ca te vazuram deja ce poti acu' 7 ani (vezi foto)

Totusi inainte sa mai pozezi o data cu silicoanele alea noi, ia notite : Joaquin Cortes danseaza flamenco.

D-aia zic: au si brunetele podoabele lor... :)

Dacă vorbim de gitanos, vorbim de Spania. Şi dacă vorbim de Spania elogiile, înflăcărarea şi admiraţia Obliei sunt neţărmurite. Toujours.

Gitanos spanioli au reuşit să îşi afirme vocea aparte, să se “integreze” fără preţul spălării pe creier, cred, şi să îşi impună valorile, azi admirate “de-o lumea întreagă,” cum se zice. Le doresc din suflet alor noştri ca, luându-i ca model, să reuşească acelaşi lucru în această ţară. (Mai ales că, scuzaţi, ai noştri au, mi se pare, ceva mai mult de afirmat/oferit decât gitanos spanioli: pe lângă muzică şi dans, şi meşteşugurile.)

Am un exemplu special: desigur, familia Salazar. Mare familie, originară din Extremadura. Figura artistică de temelie a fost mătuşa Porrina de Badajoz, cântăreaţă de flamenco. I-au urmat, din generaţia fraţilor Salazar, cei trei de la Los Chunguitos, a căror muzică e-un amestec de rumba şi flamenco. Acestora, Encarna şi Toñi le-au asigurat întâi acompaniamentul vocal, pentru ca apoi să se lanseze pe cont propriu drept Azucar Moreno, cu un stil latino-pop-flamenco şi, pe alocuri, rock. Şi, mai nou, cum am menţionat zilele trecute, o altă soră Salazar, Sara, şi una dintre nepoate, Encarna, au format duetul Alazán, tot în tonuri de flamenco pop.

Cu asta, am enumerat doar fapte. Şi nu e puţin că dintr-o singură generaţie de fraţi au ieşit nu mai puţin de trei formaţii de succes care prelucrează se pare inepuizabil tonurile şi substanţa muzicii antecesorilor, flamenco. Am imaginea arborelui perfect, a crengilor care absorb seva dinspre rădăcină şi ştiu s-o rafineze în flori, în fructe. Nu în ultimul rând, dintr-o singură generaţie avem trei formaţii susţinute de EMI records, premiate (inter)naţional (Azucarele au luat Billboard-ul) şi ale căror discuri se vând bine în toată lumea, de la SUA la Japonia.

Dar să facem un pic de scuba diving şi dincolo de faptele de presă. Los Chunguitos au cântat pe străzile Madridului, înainte să-i remarce şi lanseze EMI records. Iar Encarna şi Toñi trebuiau să vândă bilete de loterie prin Badajoz, când erau mici, să aducă un ban în casă. Unul dintre fraţi, Juan, a murit la 24 de ani de cancer, ca şi mama lor, puţin după aceea, parcă; iar Encarna îşi înfruntă cancerul mamar, din noiembrie 2007, cu o energie şi încredere care uimesc pe toată lumea.

De-aia, când mă uit la câte un clip de-al lor şi le-ascult melodiile, văd şi toate astea. Adică aşa le văd muzica, aşa le-o ascult. Şi, dincolo de micul joc de scenă, de poză şi lucrarea stiliştilor (asta din urmă, la Azucare), ştiu că se află privaţiuni, durere şi umilinţe – pe care ei le-au transmutat în alegría, această splendidă stare de spirit. Şi în frumuseţe.

Am scris toate astea ca să vă invit, de fapt, să încercaţi să vedeţi şi voi aşa clipul de mai jos: “Me quedo contigo.” Îmi place până la lacrimi de tristeza-alegría juxtapunerea dintre fraţi, un pic mai versaţi, mai detaşaţi, mai golani bătrâni, şi Encarna şi Toñi. Encarna (stânga) – profi, ca totdeauna, şi dezorientată ori de câte ori Toñi (dreapta) face ceva puţin în afara scenariului prestabilit. Iar Toñi… Toñi. Uitaţi-vă bine la ea. Se uită numai în jos. Şi, o dată, la soră-sa. Ochi în ochi. Pentru sincron. După care ridică din umeri: “ce să facem?” Dintre toţi cinci, e singura care, în această melodie, nu e în “poză.” E dusă cu gândul, la Juan, la maică-sa, la umilinţe, cine ştie?, “ce să facem?”, şi cântă de durere pe faţă.

Iar când un gitano cântă de durere, să te ferească Dumnezeu: te rupe!...

Aşa încât după asta pun şi o mică improvizaţie de la nunta Amandei (fata lui Juan Salazar, nepoata Azucarelor): flamenco brut, de nuntă, între “ei, băieţii” (machiţi), cu Joaquín Cortés intervenind pe la jumătatea filmuleţului, din nou virtuoso.

“Me quedo contigo”

Boda gitana: Amanda y Jose

Totuşi, stelele au fost poznaşe. Întâi că ne-am aşezat pe un rând despre care-am crezut că e-al nostru. Ridicând o pereche cam stângace de la capătul rândului, el cu figură rotundă, inocentă, şi mustăcioară, ea mai în vârstă, nasoală la faţă, dar oarecum mulcom voluptuoasă.

Apoi, că s-a aşezat în faţa noastră un colectiv de întreprindere feminin, care sărbătorea pasămite Ziua Internaţională a Femeii. Au început să ciripească despre locuri şi rânduri şi mie mi s-a năzărit că n-am fi pe rândul corect. Ne-am ridicat şi-am rugat perechea stângace să binevoiască din nou. Oblia, toată un zâmbet de Casa Borgia, deci înjurăturile excluse.

După ce i-am ridicat, ne-am uitat la numărul rândului: era într-adevăr chiar acela. Perechea a luat poziţia de “drepţi” pentru a treia oară, să trecem, şi ne-am reaşezat pe locurile de pe care tocmai plecasem. ET sfeclie la faţă. Oblia - acelaşi zâmbet, deci înjurăturile ibidem.

Apoi au intrat pe rândul noastru un domn şi-o doamnă sexagenari. În ei se întrezăreau ET & A. peste ani şi ani… Vai. El, “merci, merci beaucoup”, când i-am făcut loc. Se aşează. Mă întorc spre ET: “cum naiba se zice ‘cu plăcere’ în franceză?” “De rien.” “De sau du?” “De!” “Păi de ce nu du?” “Păi nu ştiu: de!” Ei, mare scofală, anyway. De nada.

Şi-ncep să comentez că franceza doamnei sexagenare are un accent bizar, nu? Îşi rostogoleşte rrr-urile, nu-i vorbă, dar parcă vocalele sunt un pic antíce. Să fie canadiancă? ET n-aude. “Stai s-ascult.” Nu-şi dă seama. O fi ceva.

Opt şi-un sfert. Colectivul feminin de întreprindere începe să aplaude. Pe scenă n-apare nimeni. La fiecare 2-3 minute, aplauze. Tot nimeni. Rrr-urile doamnei sexagenare curg din ce în ce mai înfoiate, presărate cu chéri-uri viguroase. Remarc încă o dată cu hotărâre că nu-i franceză curată.

Opt şi douăzeci şi cinci. La un ropot, doamna sexagenară îşi vâră degetele-n gură şi sloboade un fluierat indubitabil de stadion. Ne stă inima-n loc, capul colectiv al colectivului feminin de întreprindere se-ntoarce ca la comanda unui plutonier. Bine dispuse, admirativ. “Păi ce-şi bat joc de noi pe banii noştri?!” face curat dâmboviţean doamna sexagenară cătră mine. “Dar chiar aşa!” adeveresc cu maximă naturaleţe. ET îmi trage-un cot discret: ţi-a trebuit să comentezi!...

Opt şi jumătate. Începe. Doar formaţia. Dumnealui nu-i încă de văzut. Trei tovarăşe-nflorate cu corsete prin care le ies sânii-n evidenţă ca sub lupă cântă de se rupe carnea de pe dânsele. Mie deja îmi plăcea. Dar publicul îl vroia pe el.

Apare, în fine. Desigur, magnetic. Ce topeşte inima cucoanelor este, fără-ndoială, alternanţa de ropot necruţător din tălpi şi fâlfâiala suavă, de-aripi de columbă, a mâinilor. Contraste, deh. Un număr cu el, un număr fără el, asta-i schema. Mie-mi plac toate numerele, dar publicul îl vrea pe el: în fiecare număr.

În a doua parte, se întâmplă. El e în fiecare număr. Publicul se încălzeşte simţitor. La răstimpuri, domnul sexagenar o pupă pe consoarta-i pe scăfârlie. La un moment dat, el se opreşte din dansat şi cere: “Miguel, un poco de humo!” Efectul special întârzie, Miguelito s-o fi dus să facă pipilito, naiba ştie. Trec momente. El stă pe scenă. Nimic. Linişte. Încearcă câteva mişcări, un fâşâit de cizmă, o adiere trandafirie din poignée, dar publicului i se pare că tot linişte şi nimic se cheamă aia. (La noi, de aceea, nu cred să se interpreteze vreodată 4’33’’ a lui Cage. Habar n-avem să ascultăm cât de pline pot fi golurile...)

Din sală încep familiarităţile mioritico-mârlănismice. “Vamos, primo!” (Adicătelea “haide, vere!”, vezi bine.) “Baila, hombreeee!” Şi-o netoată care şi-o fi amintit ceva din experienţele sale de prin portul din Málaga: “Muévete!” Nu îmi vine să cred. El, însă, stă răbdător pe scenă, schiţând artă minimalistă, în aşteptarea fumului. Care, în fine, se întâmplă. Se reia răpăitul, publicul gustă, au încetat protestele.

La final, dospeşte excitarea-n sală. Aplauze, aplauze. S-a terminat. Mai stăm la o ţigară afară. Chipurile strălucesc, rumenite de senzualitate, gurile ciripesc nestăvilit, anticipând cine ştie ce fierbinţeli, mai încolo. Hop-hop spre un taxi şi cuplul sexagenar franţozăsc, mă-ntreb dacă şi-or pierde minţile şi-or “face sex” şi ei, astă-seară. Noroc că mai vine-un Joaquín Cortés din când în când, să pună ceva vitalitate-n noi. Vampirii sunt satisfăcuţi azi, mersi domnu’!

În ce mă priveşte, mi se pare că Joaquín Cortés e o idee prea avangardist pentru publicul românesc, care vrea o vedetă spectaculoasă, şi basta. Aseară mi s-a părut că citesc, printre răpăiturile care, luând ochii şi urechile, plac cel mai mult, o foarte, foarte tristă epopee. Nu de aceea se chema spectacolul “Gitanos”?

Depăşind graniţele Spaniei şi ale flamencoului, a ştiut să amalgameze în acompaniamentul muzical, dar şi în dans, vocile co-etnicilor lui din Rusia, India, Franţa, America de Sud şi chiar România. Le-a tapetat cu piazzollisme, new orleansisme şi bronxisme, iar rezultatul e o covârşitoare sinteză a Singurului. A nomadului care nu-şi poate traduce suferinţa decât, fatalmente, ca “spectacol incendiar” pentru nişte ochi care din fire îl cvasi-înţeleg drept divertisment - “baila, hombre!”

Dacă am plâns doar puţin, aplaudând, este fiindcă mă bucur că ţiganii (de la noi sau de oriunde) au parte de asemenea model, dintre ai lor. Mă bucur pentru ei, oricât de trist e, totuşi, oricât de iremediabil li s-a domesticit libertatea: hălăduiala, unica ţară a unei naţii fără teritoriu.

Joaquín Cortés dansează cu haina şi cu pălăria. Dansează în jurul axei ăleia invizibile care e coloana vertebrală a flamencoului. Joaquín Cortés dansează foarte singur.

Poate ma asteptam eu la ceva spectaculos sau poate ca nu am inteles acest dans insa acest Joaquin Cortes nu este decit un "gipsy" (cum s-a autointitulat pe scena) care are darul de a bate podeaua in stilul flamenco intr-un stil frumos (ce-i drept) si care se crede un super-star.

Impresia spectacolului este ca ... nu a fost spectacol. Talentul exista insa nu a existat un scenariu care sa impresioneze, sonorizarea a lasat de dorit si s-a mers prea mult pe ideea de intuneric, umbre, mister...

Atasez citeva poze facute de undeva din spatele salii la balcon (unde am avut locurile); multumita tele-obiectivului Canon 75-300 am avut ocazia sa suprind citeva prim planuri bunicele:

   A fost Valentine's Day. A fost şi Mărţişorul. Am vrut să scriu despre ambele evenimente, dar n-a fost să fie. Am vrut să vă zic că primul Valentine's Day cu EL a fost foarte frumos! L-am savurat complet, deşi mi s-a părut că a durat prea puţin, iar „pregătirea" lui a avut cam multe suişuri şi coborâşuri. Dar am fost cu EL, noi doi, singuri, împreună. Exact cum îmi dorisem de la început!

    Am vrut să vă zic că de Mărţişor am primit ZAMBILE!!! Vă spuneam aici, în miez de iarnă (am scris postul în noiembrie), că îmi doream mult să miros zambilele. Să mă bucur de ele şi să le admir în camera mea, cum dau viaţă oricărui obiect ce le înconjoară. Iubesc florile! Din păcate, pe cele naturale, în vază, nu le pot păstra pentru totdeauna, dar mi-ar face plăcere să am casa plină cu glastre de flori. Să fie zambile, să fie minunatele frezii, să fie narcisele, lalelele, trandafirii, crinii... toate, toate să mă invadeze! Ah, mi-am amintit! A venit primăvara, iar copacii încep să îmbobocească; bobocii încep să explodeze; exploziile dezvăluie frumuseţea şi mireasma florilor din pomii fructiferi... mmmmmmmmm simţiţi mirosul? :-)

    Acum....numai "astăzi nu e mâine". Pe 7 Martie este ziua mea. Împlinesc minunata, onorabila şi bine-meritata etate de 22 de primăveri. Nu ştiu când au trecut cei 22 de ani, dar ştiu că privesc fericită spre viitor. Nu-mi este teamă să înaintez în viaţă. Sunt fericită şi simt că viitorul îmi va lasa deschise uşile de care am nevoie să ajung acolo unde vreau.

    Să mă laud! :-D Azi am primit deja 4 cadouri. De la o prietenă de familie am primit bănuţi (numai buni, că şi aşa trebuie să dau de băut prietenilor :-P ) şi, de la o persoană la care nu m-aş fi aşteptat să primesc ceva, am primit o cănuţă pe care, culmea, pusesem eu ochii acum mai mult timp, în magazinul Bamboo. Dar am zis că erau 4 cadouri, nu? Ultimele două sunt cele mai importante! Unul dintre ele este primirea unui apel telefonic - astăzi, 6 Martie 2008, voi retrăi ziua de 2 Iunie 2006. Au trecut 2 ani... abia aştept şi nu mă gândeam vreodată că am să retrăiesc această experienţă... Iar cel de-al patrulea cadou este de la EL. M-a invitat la reprezentaţia (mi se pare nepotrivit termenul „concertul") lui Joaquín Cortés (video cu el pe YouTube). N-am văzut niciodată un show de Flamenco în realitate - numai la televizor. Sunt foarte curioasă ce o să simt şi cum o să trăiesc evenimentul! Şi... îmi pare extraordinar de bine că merg cu EL. Îmi place că trăieşte lucruri noi cu mine, că trece prin experienţe pe care nu le-a mai întâlnit vreodată! Poate sunt egoistă, dar vreau să cred că alături de mine e cel mai fericit!

    E 3:00 AM... Acum mă duc la somn... Mâine am o zi plină de zâmbete, emoţii, reîntâlniri, amintiri, déjà vu-uri, experienţe noi, de planuri pentru vineri... şi, cine ştie, de noi cadouri primite :-P

Noapte bună!

Mi Soledad , um espectáculo no Campo Pequeno.

Dia 14 de Novembro, o calor da dança sensual e intimista de Joaquin Cortés.

Um ícone da dança flamenca que nos transporta ao amor e ao desamor.

Mais palavras para quê?

En julio de 2004, Álvaro recibió el encargo de traducir unos contratos del español al inglés. A este anónimo traductor le hizo gracia que la persona que contrataba sus servicios fuera Joaquín Cortés, por supuesto, a través de su empresa, Gaviota Morena S.L.

[…] tan sólo satisfizo 100 euros del total al que ascendía la factura presentada por Álvaro.

[…] Una vez agotados todos los recursos, el traductor interpuso una demanda contra Gaviota Morena S.L. con resultado favorable. Y es que Su Señoría ha considerado que el bailarín debe ser condenado al pago de 899 euros, más las costas judiciales.

Lo cierto es que Joaquín no parece haber hecho caso al mandamiento legal de satisfacer la deuda contraída y de ahí que se haya practicado «anotación preventiva de embargo» del piso que tiene en Madrid. […]

Destaco la notícia no tant perquè el condemnat sigui un personatge conegut, sinó perquè a la pràctica que un traductor cobri d'un client morós per la via judicial no passa tan sovint com això. Per una banda, perquè encara que fa uns anys van simplificar el procés, ficar-se en temes de jutjats sempre demana una inversió de temps i diners que no tothom està disposat a fer, per allò que pot sortir més car el farciment que el gall. Per l'altra, si s'aconsegueix una sentència favorable, m'han explicat que hi ha morosos que tenen força traça a no complir-la i fer-se difícils de localitzar, amb la qual cosa el traductor creditor es queda amb la raó, però sense diners.

Doncs res, felicitats al traductor i al senyor jutge, i esperem que l'Álvaro cobri ben aviat. I tant de bo la notícia serveixi d'avís a tots els mals pagadors, famosos i no tan famosos.

O espectáculo de agora tem o nome de Mi Soledad. Lê-se no catálogo: "Aos trinta e sete anos, Joaquín Cortés deu ao património do flamenco um baile com selo próprio. Um baile virtuosista que é o resultado do que ele chama fusão, um trabalho sério, rigoroso e continuado em que reflecte todas as influências numa busca insaciável de uma identidade própria".

Observação: gosto de flamenco, mas o de Cortés desperta-me dúvidas. Acho que tem um ego excessivo; poderia repartir o seu repertório como outros artistas. Mas não deixei de apreciar todo o espectáculo, pelos cenários, pela música e músicos, pelo colorido das roupas, pelas histórias em torno de cada peça.